Frânturi dintr-o dimineaţă pe roţi
O fetiţă de vreo patru anişori cu bucle aurii şi obraji roşiatici varsă lacrimi de crocodil. "Eşti supărată pe mine? Ce s-a întâmplat, păpuşă?", o întreb preocupată. Ţine intenţionat capuţul într-o parte. Nu mă priveşte. Tace. La fel de intenţionat; nu că n-ar avea nimic de spus. Secundele se scurg greu. Până la urmă se hotărăşte să renunţe la protestul ei. "Eu n-am primit baton!". Mă cert în gând că am omis-o pe frumoasa învăţăcică şi mă uit rapid în cutia pe care o ţineam în braţe. Mai e unul. Perfect! I-l întind satisfăcută păpuşii. Ea, tot cu nasul într-o parte şi cu liniştea pe buze. Îl vede cu coada ochiului şi dă frenetic din cap în semn de negare. Ce nu e bine, Doamne? Surioara ei, cu vreo patru, cinci ani mai mare, îmi dezvăluie misterul. "Nu-i place cu ciocolată! Vrea vanilie!". Îi promit că-i fac rost de unul exact cum îi place. În aproximativ cinci minute, datorită colegilor mei de la Decathlon, reuşesc să mă ţin de cuvânt. Copilul ia batonul. Tot nu zâmbeşte. Copiii au un alt sistem de referinţă faţă de noi. Ţin supărarea până... până n-o mai ţin. "Hai, dă-mi un zâmbet dulce!", m-am rugat de ea. Ştiţi în cât timp l-a creionat pe faţa ei delicată? Cam una, doua, hai trei secunde. Tragedie evitată.
P.S. Vina mea. Eram la secţiunea "Întrebări şi răspunsuri". Fiecare copil extrăgea dintr-un bol un bileţel cu o întrebare, urmată de câteva posibile răspunsuri corecte. Profa, adică subsemnata, a decis: cine ştie răspunsul, primeşte un baton de cereale, dar n-are voie să-l pape pe tot. Doar jumătate. Cine nu ştie răspunsul, nu primeşte un baton, ci jumătate de la un coleg care a ştiut. Părea bună ideea. Trebuie să-i învăţăm pe micuţi că există competiţie, dar să deprindă şi arta dăruirii. Sigur că da, dar nu fără lacrimi.
Repetam patinatul cu spatele cu grupa de intermediari. Un băieţel cu vreo şapte, opt ani de viaţă mă trage de mână: "Doamna! Eu plec. Mulţumesc!". Eu: "Cu drag! Dar de ce pleci? Te-am plictisit?". Copilul: "Da!". Sincere felicitări părinţilor! Sinceritatea se învaţă mai greu decât orice patinaj artistic.
Alte bucurii:
Un băiat care nu putea nici sta pe opt roţi a ajuns să patineze după vreo oră şi jumătate. Cu multe căzături, cu ajutor şi din partea părinţilor, dar mai ales cu perseverenţă, curaj şi ambiţie ( la final a fost şi câştigătorul tombolei. A primit o pereche de role noi).
Tot se aciuiau copii grupului nostru de patinatori pe roţi, chiar dacă programul începuse de ceva timp.
O fată de vreo cinci ani, în mijlocul concursului cu întrebări, s-a plâns de foame. Încă nu venise rândul ei să răspundă. Am întrebat cine se oferă, din cei care deja au primit baton, să-i dăruiască jumătate fetei înfometate ( desigur că mai aveam batoane, dar parcă nu ştiam cum să justific că ei îi dau aşa, în afara jocului). Un băiat îndrăzneţ ridică mânuţa cât de sus poate. A desfăcut batonul, i l-a întins cu bucurie pură, simplă. E, nu mai contează că fata s-a răzgândit între timp.
Am cunoscut cel puţin cinci fete care patinau de la trei ani. Eu aveam vreo cinci, şase când am început. M-au luat!
Am văzut părinţi răbdători. Am surprins priviri lungi, mândre oferite ţâncului lor, cel mai luminat dintre copii. Aşa am ajuns să am în faţa mea o gaşcă de copii luminaţi! O onoare...
Am apreciat solidaritatea, mânuţa fragilă întinsă cu mult curaj, cu forţă unui copil până acum necunoscut care s-a prăvălit pe podea.
La Decathlon Iuliu Maniu, am avut onoarea să fiu profa care ghidează zeci de copii, de toate vârstele, avizi după informaţie şi bună dispoziţie. Am învăţat împreună noţiuni de bază despre patinatul pe role, dar am ajuns să exersăm şi trucuri mai complicate. Parcă cel mai bine ne-am distrat când ne-am jucat printre jaloane şi când am făcut trenuleţul în magazin. Am învăţat informaţii noi despre roller skating, despre siguranţă, despre conduita pe stradă şi în parc, despre ce este bine să avem la noi la plimbare, despre ce e permis şi ce nu este în patinajul pe role.